Un iepure fantastic cu urechi de
anghinare aleargă sprinten pe tapiţeria unui scaun retro. O veveriţă cu
coada transformată într-un vâlvoi de forme neînţelese stă chircită pe
tapiţeria unei mici canapele. Mai
încolo, tot prins în ţesătura tapiţeriei, un cerb se transformă în
copac. Sunt numai câteva dintre piesele colecţiei Foliage cu care
designerul Irina Neacşu i-a cucerit pe colegii de breaslă de la Milano,
unde, nu demult, a expus. I-a venit ideea într-o zi
când se dădea cu schiurile în Alpi. Acolo, în vacanţă, înconjurată de
nişte culori ca-n basme, s-au născut în mintea ei personajele fantastice
Foliage, pe care le-a desenat mai întâi în tuş şi abia apoi le-a imprimat în textilele tapiţeriilor de scaune.
Alte bloguri !
Cât costă să-ţi aşezi pe scaun personajele copilăriei
Scaunele ei cu poveşti i-au încântat atât de mult pe românii
amatori să-şi pună în casă obiecte decorative de artă, încât au început
să-i bată la poartă, spunând că ar vrea şi ei aşa ceva. Au început prin a
căra în atelierul Irinei scaune, fotolii şi canapele vechi, roase şi
rupte, lăsându-i-le la restaurat. Au sfârşit rămânând cu gura căscată, când au venit să şi le ia înapoi gata făcute. Nu le mai recunoşteau, păreau cu totul altele. Căci Irina şi echipa
ei le reparaseră, le întăriseră şi le puseseră tapiţerii noi, colorate –
cu pisici adormite, cu fluturi, iarbă, păsări, copaci şi norişori, cu
mama, tata şi copilul, cu case,
castele, cu personajele copilăriei şi câte şi mai câte. O lume
întreagă, diferită de tot ceea ce văzuseră ei până atunci. Şi nici nu
i-a costat o avere: cu 1.400 de lei îşi făceau un scaun personalizat,
unic, artistic şi lucrat manual, desenat cu o poveste ştiută şi
înţeleasă numai de ei. Mai scumpe erau piesele de colecţie sofisticate,
cu broderii manuale (de la 400 la 1000 de euro).
Dar adevăraţii pasionaţi nici nu se uitau la preţ. Aşa se face că în
numai doi ani, toate ideile Irinei au prins atât de repede şi atât de de
bine, încât s-au conturat într-o afacere de succes. Criza mai mult a
ajutat-o decât a încurcat-o pe tânăra designer căci, fără să vrea, ea se
adresa acelei clientele isteţe care tocmai descoperise că alegerea
potrivită - când vine vorba de micile plăceri în care crezi - e
întotdeauna puţin şi bun. Acum, la 30 de ani, Irina are propriul ei
atelier cu câţiva colaboratori. Cu toţii creează, lucrează şi
restaurează scaune, dar fac şi decoraţiuni interioare, design interior
şi proiectare în apartamente, case, restaurante, lounge-uri şi alte
spaţii publice.
„Plecăm întotdeauna de la ideea că, de fapt, casa
ta ar trebui să te facă să zâmbeşti, să-ţi spună glume şi să te simţi,
cumva, ca într-o comedie bună. Să nu intri într-o sobrietate din aia
rigidă cum ar fi să-ţi mobilezi casa pe tipul să dea bine la rude. Ci
să-ţi pui un perete de tablă, de pildă, să scrii ce vrei tu acolo, să te
joci, să ai leagăn în casă, chestii din astea mărunte de care să te
bucuri cu adevărat. Şi apoi, mi se pare că există atâta poveste în
lucrurile vechi! Pe când, atunci când intri într-o casă cu stil nou,
deşi mult mai modernă şi mai aerisită, parcă pare mult mai stearpă”, ne
spune Irina.
„Am adus acasă cele mai împuţite scaune, cu tot felul de larve în tapiţerie...”
A început, culmea.... strângând scaune vechi din tomberoane, cu
gândul că poate, odată, într-o zi, le va restaura. Studiase Arhitectura,
făcuse un master în design interior la Roma şi se întorsese acasă,
dornică să înfrumuseţeze România. Numai că la momentul acela nu prea i-a
ieşit: întoarsă de la Roma, s-a apucat să lucreze într-un birou de
arhitectură. Era pe profilul ei, doar că nu-i plăcea: munca era prea
rigidă şi parcă îi omora creativitatea. Un singur lucru o bucura cu
adevărat: adunatul scaunelor vechi de prin tomberoane.
„Ieşeam noaptea cu maşina şi mă uitam în dreapta şi-n stânga să văd
dacă a mai dus cineva vreun scaun vechi la gunoi. Şi uite aşa am adus eu
acasă cele mai împuţite scaune, cu tot felul de larve în tapiţerie, şi
le depozitam pe balcon, până am ajuns la un maldăr impresionant. La un
moment dat, cunosc o tipă şi aflu, din vorbă în vorbă, că şi ea strângea
mobilă veche pe balcon. Păi şi ce faci cu ea? Zic. Păi nu fac nimic, că
n-am spaţiu, zice. Nici eu n-am spaţiu, n-am bani, n-am susţinere. Nici
eu. Păi atunci, hai să căutăm măcar un garaj să le punem acolo ca să nu
mai împuţim casa cu ele! Hai!”.
Garaj n-au găsit; au închiriat, în schimb, câteva cămăruţe dintr-o
casă veche de pe Lipscani şi s-au pus pe treabă: şi-au cumpărat
chiuvetă, veceu, planşetă, masă de lucru, rindele, şlefuitoare, scule
peste scule şi s-au apucat să-şi restaureze singure scaunele vechi
pescuite de prin tomberoane. „Să fie ăsta hobbyul nostru”, şi-au spus.
Şi aşa a şi fost, o vreme – veneau pe la şase seara obosite de la
serviciu, trăgeau direct la atelier şi, când puneau mâna pe un scaun, le
trecea toată oboseala.
„Cunoscuţii mă descurajau spunându-mi că este imposibil, niciodată nu
voi reuşi să fac bani dintr-un hobby. Şi apoi, un hobby trebuie să
rămână hobby, nu?”, adaugă Irina. Numai că ea s-a încăpăţânat să-şi
demonstreze contrariul, iar când a reuşit să facă rost de ceva bani (nu
mult, vreo două, trei salarii decente la un loc) şi-a deschis un mic
atelier în Bucureşti. Încă nu s-a îmbogăţit, dar afacerea îi creşte de
la lună la lună. Munceşte şi 15 ore pe zi, reinvesteşte întreg profitul,
iar restul îi ajunge cât să se considere fericită că poate trăi decent
din marea pasiune a vieţii sale.
