Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune.
Emoționanta scrisoare a marelui dramaturg către o tânără din România
Una dintre preocupările majore, cu caracter aproape obsesiv, ale dramaturgului, eseistului şi poetului francez de orgine română Eugen Ionescu (n. Slatina, 26 noiembrie 1909 – m. Paris, 28 martie 1994) este cea a sfârşitului existenţei pământeşti a fiinţei şi a ceea ce ar mai putea fi după. Membru, din 1990, al Academiei Franceze şi fondator al teatrului absurdului, Ionescu priveşte şi trăieşte sentimentul morţii ca o angoasă permanentă, fără ieşire şi fără răspuns. Negăsind înţelegerea rugăciunii „Doamne,
fă-mă să cred!“, totul se transformă într-un tragism fără margini.
fă-mă să cred!“, totul se transformă într-un tragism fără margini.
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Europa privită din viitor
Hrana vie
Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
O Nouă Republică
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Tavalugul Marelui Razboi - Globaliyarea - Asasinii Economici
În planul creaţiei, obsesia şi angoasa sfârşitului au reprezentat „marea forţă motrice“ a operei sale literare. În ceea ce priveşte experienţa individuală, acestea şi-au găsit expresia în febrile căutări de a înţelege şi de a explica finitudinea umană, pornind de la teza de doctorat intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză“, începută înainte de război şi rămasă neterminată, şi ajungând până la ultimele gesturi ale vieţii sale.
În faţa inevitabilului pieirii fizice nu rămâne decât calea înţelegerii şi a împăcării. Dar cum? O ultimă tentativă de a găsi răspunsul a fost făcută de dramaturg cu doar câteva luni înaintea morţii.
În contextul aniversării centenarului naşterii scriitorului, numărul din 28 noiembrie 2009 al revistei „Le Figaro Magazine“, ne relevă, sub semnătura lui Ph. Tesson, unul dintre definitoriile demersuri ale lui Ionescu în acest sens.
În contextul aniversării centenarului naşterii scriitorului, numărul din 28 noiembrie 2009 al revistei „Le Figaro Magazine“, ne relevă, sub semnătura lui Ph. Tesson, unul dintre definitoriile demersuri ale lui Ionescu în acest sens.
Publicaţia pariziană dezvăluie, în premieră, două scrisori, dactilografiate de dramaturg, care concentrează întregul dramatism al existenţei sale. După formula de prezentare: „Mă numesc Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze“, urmează întrebările: „Pentru ce îmbătrânim? Este asta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme!“ şi se încheie cu un P.S., destul de elocvent: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios“.
Prima dintre epistole este adresată Papei Ioan Paul al II-lea, la 22 decembrie 1993, cu patru luni înaintea morţii şi cuprinde expresia concentrată a disperării ultime: „Lumea fiindu-mi de neînţeles, aştept să-mi fie explicată“.
Abandonând ideea de a găsi singur răspuns la chinuitoarea întrebare, apelează la instanţa supremă reprezentată de urmaşul Apostolului Petru. Era de aşteptat ca misiva „nemuritorului“ de la Academia Franceză să genereze un dialog extraordinar, pe o temă fundamentală.
Speranţele s-au transformat însă într-o deziluzie. La 13 ianuarie 1994 a venit răspunsul Vaticanului, într-un stil pur administrativ, tributar deopotrivă nepăsării sau incapacităţii de a reacţiona pe măsura unei asemenea provocări. Purtând antetul substitutului Secretarului de Stat al Sfântului Scaun, textul poate fi rezumat astfel: „Citiţi Biblia şi muriţi cu seninătate“, însoţit, desigur, de formula sacrosanctă „Papa se roagă lui Dumnezeu să vă ajute“.
Nemulţumit de un asemenea rezultat, şi în condiţiile în care perceperea apropierii rapide a sfârşitului intensifică angoasa, Ionescu face un nou demers în acelaşi sens, pe lângă Jean-Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului. Din păcate, va trăi aceeaşi mare dezamăgire. La 13 martie 1994, cu 25 de zile înainte de moarte, va primi răspunsul: „Telefonaţi-i secretarului meu, iată numărul, îl însărcinez să vă ofere răspunsul pe care îl doriţi“.
Refuzul dialogului din partea celor doi lideri ai creştinismului se poate înscrie perfect în viziunea ionesciană despre absurdul lumii. Demersul lui Eugen Ionescu ar fi oferit ocazia unui dialog fertil, pe o temă eternă privind existenţa umană.
Istoria unei scrisori de suflet
În urmă cu mai bine de doi ani postam pe blogul de față un text despre experiența pe care a avut-o marele dramaturg român Eugen Ionescu în Muntele Athos: Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”
La puțin timp am început o corespondeță prin e-mail cu o doamnă care-mi întărea convingerea despre înțelegerea creștinească pe care a avut-o marele Ionescu. În vremea adolescenței îi scrisese marelui scriitor o epistolă la care primise un răspuns plin de lumină și căldura credinței. Pentru a înțelege mai lesne răspunsul lui Eugen Ionescu voi face o scurtă introducere, folosind cuvintele fericitei destinatare a epistolei.
Eram în liceu, aveam 17 ani. Eram la vârsta marilor întrebari. Citeam de ceva vreme din scrierile lui și îmi plăcea ce găseam acolo. Simțeam că seamănă cu mine ca suflet, ca fel de a fi. Trebuia să îmi aleg ce facultate să urmez și mă întrebam, de fapt, eu ce meserie o să am. Tot citisem din scrierile lui și observam că tot spunea că orice realizare e inutilă. Și mă gândeam că, dacă el, care ajunsese celebru, spunea lucrul ăsta, atunci eu ce puteam să fac ca să zic că am făcut ceva? Și așa m-am hotărât să-i scriu. M-am gândit că, fiind așa de asemanatori sufletește, când o să fiu de vârsta lui o sa fiu tot cam ca el. Și am zis să mă folosesc de experiența lui și să nu mai aștept să ajung și eu la 80 de ani (cam cât avea el atunci) ca să ajung la aceleași concluzii. Ci să progresez. Să merg de unde a ramas el. Și când i-am scris, m-am gindit cu putere că orice îmi va răspunde, o să fac.
Redau mai jos scrisoarea mea, așa cum mi-o amintesc, inclusiv ca formă. Am scris pe o coala albă de hârtie A4:
Domnule Eugen Ionescu,
DE CE TOT?
Dacă orice realizare este inutilă, atunci
CE SĂ FAC?
Dacă e ceva ce ați fi făcut dacă ați fi știut dinainte, vă rog să-mi spuneți
ca să nu mai trebuiască să ajung la 80 de ani ca să aflu.
- Iată și răspunsul lui Eugen Ionescu:
Dragă Iuliana,
Vă scriu în franceză pentru că secretara mea nu știe românește.
Într-adevar, nimic nu valorează nimic, orice realizare este inutilă. Am depășit vârsta de 80 de ani și caut în continuare. Dacă aș fi știut asta mai devreme aș fi făcut un lucru pe care vă sfătuiesc să-l faceți: rugați-vă, rugați-vă Lui Dumnezeu.
Scuzați-mă că v-am răspuns cu atâta întârziere. Dar să-mi mai scrieți. Scrisorile dumneavoastră or să-mi parvină, atât cât voi mai fi.
Îmbrățișări paterne.
Eugene Ionesco
PS: Da, mă întreb și mă reîntreb de ce se intamplă totul. Trăiesc în uimire încă de la nașterea mea. Daca ați citit ceva din operele mele poate că ați înțeles.
Am primit răspunsul. De la primele rânduri l-am și judecat că a scris în franceză și mă gândeam – ce snob! Doar acum de curând am văzut un interviu cu fiica lui și spunea că în ultimii ani a suferit de o boală la încheieturile degetelor și nu mai putea să scrie cu mâinile lui și îl ajuta o secretară.
Apoi am citit răspunsul la intrebarea mea, „ce să fac”. Și a fost o maaaare dezamagire. Eu din ce citisem din el, și de-aia îmi plăcea, îl vedeam ca pe unul care se lupta cu Dumnezeu și-I reproșează. Nicidecum ca pe un credincios. Eu atunci nu prea aveam gândul la Dumnezeu în sensul creștinesc. Adică eram cam atee. Și răspunsul lui a venit ca o lovitură în moalele capului. Mai ales pentru că îmi promisesem mie insămi (și sunt genul de persoană care se cam ține de cuvânt) să fac orice îmi va spune. Dar la asta chiar nu mă așteptam. Totuși… m-am scuturat puțin și am zis: ok, am zis că o să fac orice îmi va zice. A zis să mă rog lui Dumnezeu. Ce rugăciunea știu eu? Tatăl Nostru. Și așa am început să zic Tatăl Nostru în fiecare seară înainte să mă culc. Și așa… mulți ani. Fără să am altă participare la credință. Doar acest Tatăl Nostru.
Cu alte cuvinte, Eugen Ionescu a fost primul om care m-a trimis spre rugăciune. Pentru asta-i mulțumesc. (Iuliana)
Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Un intelectual de calibru nu este nici de dreapta, nici de stânga; nici liberal, nici etatist; nici capitalist, nici socialist. Pentru că ambele ideologii produc sărăcie. Aşa au fost marii intelectuali români; aşa au fost şi sunt marii intelectuali de azi.
Eugen Ionescu, marele dramaturg născut în Slatina în 1909 şi mort la Paris în 1994, membru al Academiei Franceze, scria spre sfârşitul secolului trecut că politica a devenit atât de serioasă şi societatea atât de complexă încât să le laşi pe mâna politicienilor capitalişti şi socialişti este o mare greşeală. Ionescu a scris încă de atunci că socialismul şi capitalismul sunt în colaps, iar politica trebuie luată foarte în serios şi administrată de tehnocraţi, de personalităţi care au o profesie; care ştiu sa facă ceva; de oameni care au o meserie. În caz contrar, avertiza dramaturgul român, umanitatea se va pierde în haos. Atenţie! Eugen Ionescu scria aceste lucruri în urmă cu vreo 30-40 de ani, iar până în vara anului 2018 timpul îi va da dreptate.
Despre societatea liberală, Emil Cioran îi scria din Paris în 1957 lui Constantin Noica următoarele: "E prea puţin spus că nedreptăţile abundă în această societate: e chiar o chintesenţă a nedreptăţii. De bunurile pe care le etalează, de opulenţa cu care se împăunează — delicii şi belşug de suprafaţă — se bucură doar trântorii, profitorii, experţii în mârşăvie, ticăloşii mai mari sau mai mici. Sub lustrul apparent se ascunde o lume a dezolării, de ale cărei detalii am să te cruţ". Referindu-se la capitalism şi socialism, Cioran continuă: "Ne găsim în faţa a două tipuri de societate inacceptabile. Şi ceea ce e grav e că abuzurile societăţii voastre permit acesteilalte să le continue pe ale sale şi să răspundă destul de eficient, cu grozăviile ei, la cele ce se practică la voi".
Pe 23 iunie 1990, Ioan Petru Culianu, savantul în gnosticism împuşcat în cap în WC-ul Universităţii din Chicago, propunea românilor, în săptămânalul "Lumea liberă" din New York, distributismul dacă vor să nu sărăcească în faţa statului mafiot nou-născut (FSN — PSD — PNL): "Puţinii oameni deştepţi vor putea câştiga mai bine decât întregul stat, dacă ştiu să muncească şi să se organizeze în cooperative private". Am dat doar 3 exemple de intelectuali români de calibru ca să arătăm condiţia primordială a omului care lucrează cu gândirea, cu raţiunea, cu inteligenţa, cu cărţile şi cu scrisul; dar, mai presus de orice, cu caracterul şi cu omenia. Dar nu este cazul României de azi. Noi azi nu avem intelectuali, iar o ţară fără intelectuali este terenul de batjocură şi jaf al politrucilor de dreapta şi de stânga. PSD—PNL—USR—PMP şi Parlamentul anti-naţional Din România dispar sate atestate istoric de 700 de ani. În doar 27 de ani de guvernare PSD — PNL — PDL — etc., Parlamentul a reuşit realizarea unei catastrofe la care nici triburile barbare şi nici turcii nu au visat: dispariţia satelor seculare. © FACEBOOK / MONICA MACOVEI Europarlamentarul Monica Macovei acuză "structura de crimă organizată PSD" În spaţiul incult din România şi în jurnalismul dezinformat se vorbeşte despre stânga şi dreapta, despre liberali şi socialişti. Nu doar că se vorbeşte, dar se mai şi acceptă ideea falsă că socialismul şi capitalismul sunt ideologii diferite. Se uită din vedere că statul modern apare concomitent cu crearea băncilor centrale şi că nu poate exista stat socialist fără bancă centrală. După căderea comunismului, socialismul şi capitalismul, ajungând în ultima fază a dezvoltării lor, au construit ceea ce numim "globalizare" sau "capitalism financiar". Toate partidele politice din Occident, deci şi din România, au adoptat globalizarea. Sistemul economic este acelaşi indiferent că la putere se află PSD, PNL, USR sau alt partid. Dacă ne uităm la programul de guvernare al PSD, vedem că el este ultraliberal şi totodată etatist-birocratic; dacă ne uităm la programele de guvernare din trecut ale PNL sau PDL vedem că şi ele sunt la fel. Niciun partid din Parlament nu taxează marele capital transnaţional (bănci, corporaţii), nu democratizează munca şi nu creează mecanisme de finanţare locală. © SPUTNIK/ МИРОСЛАВ РОТАРЬ Politicianul român - cauza tuturor relelor, de el trebuie să scăpăm În programul de guvernare al PSD, de exemplu, nu se spune nimic despre producţia locală cooperatistă şi despre crearea băncilor agrare la sate, ci despre fabrici private agro-alimentare care ar urma să fie formate din fonduri venite de la stat, adică furt din banul public în buzunarul oligarhilor PSD. Iată cum. Prin "Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii", deţinut 100% de stat şi format din 200 de companii de stat, guvernul PSD vrea să creeze fabrici în agricultură şi industrie cu banii proveniţi din dividendele companiilor de stat aflate pe profit precum şi din veniturile provenite din emisiuni de obligaţiuni sau din vânzarea de active neperformante (case de odihnă, hoteluri — aparţinând unor companii al căror obiect de activitate este cu totul altul). Ce înseamnă asta? Înseamnă furt (sau transfer de capital) din banul public în buzunarul oligarhilor PSD care îşi fac fabrici şi oferă salarii mizere din care nu se poate naşte clasa de mijloc. Mai rău, ultraliberalismul PSD se vede şi mai bine în creşterea suprafeţei cultivate la 500.000 de hectare, când toate rapoartele ONU din domeniul agriculturii şi toate studiile din domeniul alimentaţiei sănătoase recomandă susţinerea şi dezvoltarea fermelor mici, mai ales în contextul actual în care agricultura industrială nu mai poate produce suficientă mâncare pentru o populaţie aflată în creştere, iar din 2018 se declanşează, la nivel mondial, criza hranei şi a apei. Ca o cireaşă pe coliva României, guvernul PSD promite şi fabrici noi de îmbuteliere a apei minerale, că nu erau destule, deşi în ţările dezvoltate nu cumpără nimeni apă îmbuteliată pentru că la robinete curge apă de izvor. Însă în România, din cauză că sunt prea multe izvoare de apă, este dificil să faci un astfel de proiect pentru sănătatea şi bunăstarea poporului; mai bine să crească burţile şi fălcile baronilor locali. Până la urmă produc şi ei ceva: cancer din apă de izvor îmbuteliată în plastic, e profitabil — populaţia scade, iar şmenarii fac bani. Programul PSD este continuarea genocidului liberal din ultimele decenii prin care ţăranul român şi tânărul de la ţară sunt obligaţi să plece în afară ca să nu moară de foame cu produsele nevândute sau cu un salariu de sclav în ferma unui mare oligarh PSD — PNL — Parlamentul antinaţional; sau în ferma unui oligarh străin. Ilie Catrinoiu este critic social, membru fondator şi vicepreşedinte al Ligii Distributiste Române Ion Mihalache; el scrie despre politică, economie şi cultură dintr-o perspectivă creştină şi transdisciplinară.
Read more: https://ro.sputnik.md/columnists/20170118/10833461/programul-psd-liberalism-jaf-romania-intelectuali.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu